Month: January 2021

Dezbaterea despre posibila unirea cu Moldova a cunoscut trei perioade distincte, cea a « ignorării reciproce «(1991-2000), cea a « creşterii decalajelor”(2000-2019) şi cea actuală pe care o vom denumi “ Unirea mai aproape «

Imediat după independenţa Moldovei (1991), după entuziasmul iniţial (Podul de Flori, renaştere naţională), tema unirii a căzut intr-o zonă lirică şi lipsită de conţinut practic. Pe de o parte,intre 1991 şi 2000 România insăşi a cunoscut o perioadă de tranziţie grea (prăbuşirea nivelului de trai, mineriade, rămănerea in urmă faţă de celelalte ţări Est-Europene , Ungaria Polonia etc). Pe de altă parte, războaiele din (fosta) Iugoslavie, conflictele din Caucaz şi Transnistria au creat in Moldova temerea că (re) unirea ar duce la război şi la unirea a « două sărăcii « . Nu puţini erau cei in Moldova care considerau că Moldova va avea un drum de dezvoltare similar cu cel al ELveţiei ( pare hilar acum) in timp ce Romănia va sărăci şi va rămăne sub-dezvoltată.

A doua perioadă care incepe in 2000, este cea in care cresc puternic decalajele intre Moldova şi România. După integrarea in NATO a României, urmează integrarea in Uniunea Europeană si o dezvoltare rapidă : in 2018, salariile in puterea de cumpărare şi avuţia pe cap de locuitor erau mai mari in România decât in oricare dintre vecinii săi şi de câteva ori mai mari decât in Moldova. In toată această perioadă, interesul României pentru Moldova scade puternic, tema dispare din agenda publică şi politică iar pe plan demografic, numărul Românilor care locuiesc in Europa de Vest depăşeste 5 milioane, aproape dublu faţă de populaţia Moldovei. Decalajul economic intre România şi Moldova sporeşte, iar la nivelul anului 2020, economia Moldovei cântăreşte cât un judeţ mediu al României (Iaşi de exemplu). In discursul public de asemenea se produce o ruptură, un decalaj faţă de realitate. Cei mai infocaţi susţinători ai apropierii de România in Moldova vorbesc de « nevoia de paşi « concreţi, in timp ce in mod concret, România este din ce in ce mai dezinteresată de unire, iar pe de altă parte partidele pro –rusofone (socialiştii, comuniştii şi suveraniştii din Moldova) insistă pe un pericol al « reunificării « care este un leitmotiv pentru a păstra izolată Moldova de modernizarea necesară.

A treia perioadă, cea actuală incepe o dată cu eşecul procesului fantezist de modernizare al Moldovei prin apropierea de Uniunea Europeană. Incepând cu anii 2015, in Moldova se inregistrează regrese considerabile, pe de o parte scandalul dilapidării băncilor pe de altă parte conştientizarea treptată că « apropierea de UE «şi acordul de asociere cu Uniunea Europeană nu inseamnă nici pe de parte integrarea in Uniunea Europeană. In mod concret, la nivel politic discursiv , guvernarea de la Chişinău se intoarce la temele obişnuite din 1991 incoace, pro –stataliste, anti Româneşti sau fanteziste” Moldova Elveţia Estului”, şi renunţă la ideea de integrare europeană promovând un discurs clasic «Moldova punte intre Vest şi Est « Acest tip de discurs statalist falimentar este singura constantă in politica moldovenească din ultimele trei decenii, şi cel care a dus la situaţia actuală in care peste o treime din populaţia Moldovei a votat cu picioarele emigrând in Europa (in principal) şi in care peste un million de Moldoveni au primit sau sunt pe cale să primească cetătenia română.

Punctul de plecare – contextul actual in care se vorbeşte despre Unire

In ianuarie 2021, discuţia despre Unirea pleacă de la un context internaţional favorabil şi fluid. O schimbare rapidă a raporturile intre state europene şi transatlantice. Modelul unic Europa-NATO- apartenenţa la lumea altantistă – liberalism economic şi progresism care a constituit timp de 25 de ani leitmotivul ideologic al sistemului actual este in profundă transformare. Brexit, politicile lui Trump, renaşterea naţionalismelor economice , reformularea politicilor europene , toate duc la o lume in schimbare. Numai 20 % dintre europeni mai cred in ” Vestul unit ” .Nu este exclusă nici apariţia unei armate europene, nici o rivalitate comercială şi politică intre Germania şi SUA sporită (vezi disputa pe North Stream) nici noi forme de alianţe care necesită o gândire fluidă şi imaginativă de om de stat nu ancorarea in modele depăşite de realitate sau irelevante. In câţiva ani putem avea o Turcia in afara NATO şi o ameninţare pentru Europa ,agresivă cu Grecia si expansionistă, un nucleu dur european care impune politici financiare şi economice ţărilor mai slabe, o Italia sau de ce nu o Polonia in afara zonei euro sau a politicilor comune europene, o Ucraina descompusă de război şi instabilitate internă.

O nouă politică americană in lume, bazată pe relaţii bilaterale mai mult decât pe cutume stabilite, care a fost demarată de stilul in forţă al lui Trump iar mâine va fi din ce in ce mai preocupată de rivalitatea strategică cu Rusia şi mai ales cu China. Epoca «războaielor pentru democraţie «in lumea arabă s-a dus, acum ne intoarcem la epoca marii politici realiste clasice in care România poate juca inteligent cartea americană. Cu o Turcie instabilă şi ostilă, cu o Ucraina inguvernabilă şi fragilă, România poate deveni avantgarda acestei politici americane in regiunea Marea Neagră.

Colapsul visului de modernizare «europeană «al Moldovei/Ucrainei. După schimbarea regimului Plahotniuc in Moldova, PSRM /Dodon au venit la putere mizând pe un mesaj din nou statalist moldovenist /pro rus. Cel mai recent caz este situaţia din Armenia, unde un guvern ostil Rusiei a mizat pe ajutorul European in conflictul cu Azerbaidjan care, mult mai pragmatic a mizat pe Turcia. Conflictul din Karabakh, unde Azerbaidjan-ul a recuperat o mare parte din teritoriile revendicate a venit ca un duş rece pentru Armenia care nu a primit nici un ajutor european şi a fost nevoită să accepte medierea şi prezenţa trupelor ruseşti pentru a se salva. Instalate pe termen lung in Karabakh, trupele ruse consolidează prezenţa lor acum in toate ţările din Caucaz şi devin garantul suveranităţii Armeniei. Chiar după ce şi-a erodat imaginea şi a pierdut puterea, PSRM şi Dodon continuă să aibă un discurs relativ popular in Moldova. Alegerea lui Maia Sandu a readus din nou speranţele naive de restartare a ancorării Moldovei in Europa in rândul suporterilor ei, dar dincolo de pozele de protocol si mesajele de susţinere de la lobbyisti, realitatea este că de fapt, din 2014, povestea de succes a parteneriatului Estic s-a incheiat, iar tările care au mizat pe Uniunea Europeană au bătut pasul pe loc. In Ucraina, care a fost mult mai sustinuţă decât Moldova este un caz exemplar, şi un model apropiat :

entuziasm generat de anti rusism-sprijin european pentru nou guvern-apariţia unui preşedinte nou reformator(Poroshenko/Zelenski sau Sandu ) care promite marea şi sarea-eşecul previzibil.

Ca şi in Moldova lui Sandu, preşedinţii reformatori Ucrainieni au pornit de la un scor ameţitor de susţinere, au venit pe o platformă anti-corupţie pro Europeană care promitea integrarea in Europa fară costuri mari şi şi-au dovedit rapid incompetenţa si contradicţiile. Moldova sau Ucraina nu se vor integra in Uniunea Europeană iar instrumentele parteneriatului Estic şi-au dovedit ineficienţa in a le moderniza. Condiţionalităţile impuse de UE oligarhiilor de la ChişinăuKiev şi-au dovedit limitele, aceştia s-au săturat să se prefacă că vor să le respecte iar in mod concret populaţia din Moldova/ Ucraina inţelege pe zi ce trece că proiectul integrării in UE nu este realist. Orice şofer de taxi de la Kiev sau Chişinău ştie asta. Nici nu mai contează dacă noii lideri reformatori Poroshenko, Zelensky, Sandu şi- consilierii lor chiar cred in ce promit sau pur şi simplu se prefac rostind discursurile potrivite, important este că popularitatea lor se estompează rapid iar concret sistemul corupt feodal rămâne.

Totodată, in paralel se estompează şi visul refacerii unei URSS idealizate de mulţi votanţi rusofoni din Moldova. Pe de o parte Rusia nu işi doreşte să mai finanţeze fostele republici sovietice, chiar pe cele apropiate (Vezi Armenia) iar pe de altă parte, conflictul din Ucraina şi conflictele din Caucaz arată că «prietenia intre popoarele sovietice şi pâinea la 3 copeici «la care visau nostalgicii pro-ruşi este o iluzie. Avem de a face cu o nouă Rusie, care işi vede de interesele ei fără a promova o ideologie oarecare, iar strategia rusă este să controleze strategic, economic ceea ce ii convine plătind minim preţul posibil. Nu tancurile ruseşti au ingenuncheat economic Ucraina sau Moldova ci subdezvoltarea lor economică şi guvernarea lor independentă. In 1990, Moldova/Ucraina aveau un nivel de trai similar cu al României/Poloniei iar acum sunt de trei ori mai sărace.

Problema Transnistriei rămăne deschisă după 25 de ani de la războiul de pe Nistru. Nici o modalitate de «reunificare «sau de soluţionare a conflictului nu a schimbat situaţia de fond. După războiul din Ucraina, este clar că Rusia nu işi va retrage armata din regiune, iar Moldova evident nu are capacitate militară de a obţine această retragere pe care de fapt nimeni nu şi-o doreşte. Prelungirea situaţiei de facto convine perfect Rusiei care işi păstrează posibilitatea de a ameninţa Ucraina şi Odesa prin forţele din regiunea Transnistreană. La rândul lor ţările Europene se folosesc cu perseverenţă de existenţa acestei regiuni necontrolate şî necontrolabile pentru a amâna sine die orice discuţie de integrare a Moldovei. In fine pentru oligarhia de la Chişinau, existenţa Transnistriei in situaţia de facto rezolvă mai multe probleme deodată, permite menţinerea unor fluxuri de contrabandă şi spălare de bani ilicite cu asentimentul tuturor autorităţilor din zonă (inclusiv celor din Odesa /Ucraina), menţine un argument puternic impotriva unirii cu România («dacă facem unire, o să fie război in Transnistria «) şi permite diverse diversiuni politice şi electorale.

Cine e pentru, cine se impotriveşte Unirii?

Imaginea conturată despre posibila unirea cu Moldova in mass media este următoarea: Romănia ar vrea dar Moldovenii se opun şi oricum ea nu este posibilă in contextul actual.

Inainte de a explora posibilităţile concrete despre procesul eventual de unificare, este important să observăm in concret cine se impotriveşte unei eventuale Uniri intre Moldova şi România.

In primul rând, decidenţii din administraţia publică şi politică a Moldovei (oricare ar fi ei din ultimii 25 de ani) se opun unirii din acelaşi motiv simplu şi concret pentru care se opun oricărei formă de reformă democratică fie că ea vine de la Bucureşti sau de la Bruxelles. «Le strică socotelile «. Decidenţii din administraţia publică şi politică a Moldovei au de câştigat din suveranitatea Moldovei pentru că ei controlează astfel reţelele financiare, vamale, de impozitare,de represiune. O eventuală schimbare a centrelor de decizie le ar afecta propriile interese in mod direct. In această categorie de oponenţi fermi a unirii intră şi aşa zisă societatea civilă de la Chişinău, in fapt reţele clientelare (in mare parte) de analişti si ONG-uri fără legitimitate publică care au de câştigat din prelungirea proceselor actuale şi oferirea de consultanţă pe procese de reformă fără rezultat / fără sfârşit (Integrarea in UE, politici de gen, lupta anti corupţie)

In al doilea rând, oricât ar părea de paradoxal, mulţi din decidenţii politici ai administraţiei de la Bucureşti (inclusiv cei din servicii secrete) se opun unirii cu Moldova. Motivele sunt aici mai complexe dar tot legate de propriul interes. Majoritatea acestor decidenţi sunt conectaţi la reţele politice şi financiare de influenţă din Europa şi au prea puţin timp sau interes pentru ce se intâmplă in Moldova. Viaţa politică de la Bucureşti oricum este dominată de teme minore şi absenţa unor preocupări de dezvoltare pe termen lung, iar integrarea Moldovei cu toate problemele ei de gestiune reprezintă o provocare mare pe care nu şi-o doreşte o clasă politică obsedată de avantaje imediate.

Vecinii României de asemenea nu işi doresc o Românie Mare şi unită. Ucraina, chiar mai mult decât Rusia se teme de aspiraţiile naţionaliste ale României care pot reprezenta un magnet şi pentru alte regiuni istorice (Cernăuţi , Transcarpatia, şi Basarabia-Bugeac) prost guvernate şi delăsate de administraţia de la Kiev.

Centrul dur al Europei , Franţa Germania preferă fireşte o Românie ca cea din ultimii 10 ani, adică supusă agendei mediatice, politice, economice stabilite la Bruxelles , simplu executant al politicilor europene decise acolo. Pentru Uniunea Europeană, deranjată de agendele naţionaliste de la Varşovia, Roma sau Budapesta, şi preocupate de teme de migraţie şi Brexit , ideea Unirii României cu Moldova ar reprezenta o pierdere de control şi o diversiune de la agenda principală care este acum o consolidare a disciplinei şi a politicilor comune .

Există şi un important segment al populaţiei din Moldova care se opune categoric unirii cu România, estimat la un 30 %. Acest segment doreşte desigur anumite beneficii ale apropierii de România (numeroşi rusofoni inclusiv deputaţi şi politicieni pro-ruşi au cetăţenia Română de exemplu) dar consideră mai viabilă şi mai promiţătoare calea actuală de suveranitate. Mulţi dintre aceşti cetăţeni au opinii fundamentate pe informaţii greşite, de exemplu îşi manifestă convingerea că Moldova are «ceva de negociat « sau are «de ales intre integrarea in Europa sau Uniunea Eurasiatică «ambele fiind privite ca furnizoare de prosperitate şi beneficii . Intr-o anumită măsură, aceşti cetăţeni manifestă aceiaşi naivitate pe care au avut-o votanţii pro Brexit, care credeau că Marea Britanie are o putere de negociere mai mare şi va obţine mai multe avantaje forţând negocieri bilaterale.

Cum se poate produce Unirea-Scenarii Practice

In momentul de faţă, destinul republicii Moldova poate urma numai trei căi in mod realist

Modelul «Turkmenistan fără gaze «in care republica devine pe plan propagandistic “neafiliată “cu nici o putere vecină, dar in mod practic izolaţionistă, autoritară şi organizată ierarhic de sus in jos cu recompense, putere şi influenţă acordată in funcţie de apropierea de liderii formali. Acest model care asigură o anumită stabilitate pare a fi cel actual preferat de decidenţii de la Chişinău de la Dodon la Plahotniuc, care alternează măsurile represive demonstrative cu un discurs «suveranist «. Pentru populaţia de rând nu mai rămâne decât varianta obedienţei totale sau emigrării iar pentru România coşmarul vecinătăţii cu un stat ostil, şi autoritar.

Modelul Ucraina, cu clanuri şi grupuri de interes care işi dispută autoritatea şi accesul la resurse, uneori prin arme, alteori prin demonstraţii de forţă ca in Donbass sau Caucaz. Acest model pe care Moldova l-a mai cunoscut in trecut transformă autorităţile statului in instrumente de presiune şi feude individuale şi ca in Ucraina, oferă instabilitate şi lipsă totală de predictibilitate in spaţiul public, haos şi lipsă de orice perspectivă de dezvoltare. Celor care cred că acest model de ‘» stat eşuat «este temporar, modelul Kosovo, Transcarpatia, Bosnia sau Somalia sunt edificatoare . Instabilitatea şi lipsa de speranţă, mafiotizarea şi tribalismul, conflictele armate latente pot dura decenii sau chiar secole.

Modelul armean al prăbuşirii instituţionale rapide (in urma unui faliment economic sau a unei crize politice sau externe) urmat de prăbuşirea rapidă a autorităţilor de la Chişinau după modelul prăbuşirii guvernului armean sau kirghiz. In acest scenariu unificarea cu România devine o condiţie sine qua non pentru România pentru a-şi asigura o frontieră stabilă.

Oponenţii unirii României cu Moldova aduc in discuţie lipsa sprijinului populaţiei din Moldova pentru unire, precum şi alte argumente legate de stabilitatea «frontierelor ,« .Aceste argumente pot fi valide la un moment dat, dar ele la rândul lor pot să fie depăşite de situaţia de fapt.

Argumentul stabilităţii frontierelor in Europa este unul fluid pentru că in mod real, in ultimii 25 de ani in Europa, s-au schimbat multe frontiere, de la cea intre Cehia şi Slovacia, la cele din Iugoslavia, din Crimeea, din Caucaz, si nu in ultimul rând cele ale Germaniei, unele schimbări fiind recunoscute pe plan internaţional, altele nu, dar producând mai departe efecte reale. Privite la nivel istoric, frontierele actuale nu sunt mai stabile decât in trecut, şi nu există nici o garanţie că vor rămăne aşa pe viitor , iar per se argumentul că «frontierele stabile in Europa asigură pacea «este negat de realitate: nici nu a fost pace şi nici frontierele nu au fost stabile in ultimele decenii din Balcani până in Caucaz.

In mod practic, unirea Moldovei cu România se poate produce conform următoarelor scenarii

Intr-o situaţie de criză. Acest scenariu, din ce in ce mai probabil datorită instabilităţii regionale poate surveni ca urmare a unei crize politice economice externe sau interne de amploare in Moldova, scenariul in cadrul căreia, datorită unui vid de putere instituţională, România să intervină direct. Este modelul «Crimeea «intors pe dos, in care România ar face exact ce a făcut Rusia in Crimeea folosind argumente similare: dispariţia unui guvern legitim recunoscut de populaţia locală, nevoia de a apăra cetăiţenii noştri de instabilitate haos şi violenţă. Scenariul Crimeea este puţin probabil la momentul de faţă dar orice şoc exterior sau interior in regiune, conflict in Transnistria, inrăutăţirea situaţiei politice şi a conflictelor din Ucraina , maidan la Chişinău poate să-l transforme intr-o realitate pentru care România trebuie să fie pregătită. In acest caz este probabil ca noua frontieră de facto să fie la Nistru şi nu mai departe fără a recunoaşte in mod explicit acest lucru (modelul Karabakh sau Crimeea.

Printr-un proces politic. Acest proces pare cel mai plauzibil in contextul actual urmând modelul Germaniei de Est-Vest sau ale modele similare. România se poate inspira din exemplul statului Spaniol (recent) care s-a confruntat cu o mişcare separatistă (in Catalonia) a adoptat poziţia următoare: referendumul este posibil numai dacă este organizat in toată Spania. Curtea Constituţională Spaniolă a decis că, dat fiind istoria comună a regiunilor Spaniei, dificultatea de a defini identitatea regională Catalonă prin argumente geografice istorice sau etnice categorice, numeroasele legături familiale intre regiuni şi lipsa de legitimitate a autorităţilor regionale care administrează regiunea temporar,dreptul de a se pronunţa asupra viitorului Regiunii aparţine tuturor cetăţenilor Spaniei, nu numai a celor din Catalonia.

In mod similar, România poate adopta o poziţie privind organizarea unui referendum privind Unirea, dar care referendum să nu fie organizat de autorităţile de la Chişinău (care controlează numai o parte din teritoriul Moldovei) şi care nu au legitimitate .Argumente in acest sens sunt suficiente, anularea alegerilor recente de la Chişinău, regresele democratice, existenţa a peste un milion de cetăţeni români in Moldova, lipsa controlului frontierelor cu Transnistria, imposibilitatea de a oferi oportunitatea de a vota tuturor moldovenilor.

Referendumul ar urma să fie organizat in toate regiunile României şi in republica Moldova actuală iar dreptul la vot ar aparţine tuturor cetăţenilor români (inclusiv celor din Moldova) iar rezultatele consolidate la nivel naţional. Mai departe , pe plan politic, guvernul României ar susţine că are un mandat şi legitimitatea la vot a cetăţenilor români pentru a uni administrativ sub legislaţia Română, in Europa teritoriile actuale controlate de administraţia temporară anterioară de la Chişinău. Practic, aşa cum a făcut Germania federală in Est sau Spania in Catalonia, administraţia noastră din România ar dialoga direct cu cetăţenii din Moldova şi le-ar oferi protecţie şi drepturi directe fără a lua in seamă fostele autorităţi de la Chişinău ca parteneri credibili de dialog. In mod concret, ca şi in Catalonia sau Germania de Est, statul nostru ar oferi de a doua zi funcţionarilor din Moldova dreptul şi oportunitatea de a lucra pentru statul român in condiţii similare funcţionarilor din România(salarii , funcţii etc) in schimbul loialităţii lor.

Unirea a doua zi- cum ar arăta

Din punct de vedere economic, pentru România, plata salariilor publice din Moldova ar insemna un cost relativ abordabil, echivalent cu costul de funcţionare a unui minister mediu (1 % din PIB conform diverselor simulări). Pentru un funcţionar public din Moldova , poliţist sau educator la şcoală, unirea şî trecerea la nivelul de salarizare din România ar insemna o triplare au cvadruplare in multe cazuri a veniturilor şî a pensiilor actuale. Pentru cetăţenii de rând din Moldova ar insemna posibilităţi sporite de a avea un trai şi servicii sociale mai bune, nu numai in România, dar in toată Europa.

Din punct de vedere administrativ, este probabil , ca şi in Germania de Est sau in Catalonia, toate funcţiile cheie ale aparatului de poliţie şi judecătoresc să fie epurate administrativ (pensionări sau mutări administrative) de persoanele care sunt asociate cu regimul actual oligarhic care suferă de lipsă de legitimitate şi sunt suspecte de corupţie. Este de remarcat că in Moldova, in opinia publică, efectele reformei justiţiei in România sunt privite cu invidie.

Din punctul de vedere al protecţiei drepturilor minorităţilor, aceleaşi drepturi care sunt oferite populaţiei minoritate din România să fie asigurate in continuare minorităţilor din Moldova (educaţie in limba maternă, drepturi la cetătenie, la liberă circulaţie etc). Aici România nu trebuie să repete greşelile făcute de Ucraina sau ţările baltice care au antagonizat populaţii minoritare provocând conflicte şi tensiuni durabile

Din punct de vedere al securităţii şi al frontierelor, automat Moldova actuală va fi protejată de umbrela Nato, iar forţele armate romăne vor fi plasate pe frontiera actuală controlată de autorităţile de la Chişinău.

Din punct de vedere simbolic şi de comunicare strategică, a doua zi după unire România ar trebui să susţină in continuare că aceasta este dreptul cetăţenilor români de a locui intr-o ţară europeană, democratică in respectul valorilor europene şi de a beneficia de o mai bună guvernare care să ofere mai multă prosperitate şi mai multă drepturi cetăţenilor.

In fine pe plan internaţional, România ar beneficia de un rol mai important in Uniunea Europeană, şi s-ar putea poziţiona ca un furnizor de securitate şi stabilitate democratică intr-o regiune fragilă unde atât Ucraina cât şi Turcia sunt focare de risc de conflict armat, şi proastă guvernare iar vecinâtatea cu Rusia necesită un model de succes european şî o frontieră stabilă şi puternic apărată.