rică și confuzie, confuzie și frică. Izolați, mascați și înfricoșați.  Am avut sentimentul că 2020 ne-a mutat în distopie. Într-o viziune sumbră a societății. M-am gândit să recitesc romanul Ciuma al lui Albert Camus, ca să înțeleg mai bine progresia fricii. Dragonul, Monstrul, simbolul răului și a demoniacului, devorează orașul Oran. Dragonul merge către victimă scuipând foc în pieptul concetățenilor, pentru ca apoi să populeze câmpul cu umbre și fantome. Noaptea la Oran, orașul ciumei, este locul tăcerii, o tăcere care exacerbează frica. Tăcerea și moartea culorilor, a mișcărilor, a zâmbetului. Tăcerea înfrângerii. Înfrângerea în fața unui pericol, în parte real, în parte imaginar. Etapă cu etapă, teama crește irepresibil. Câteva cazuri sunt descoperite. Orașul se închide. Stare de urgență. Este descrisă medical boala. De către experți. Sunetul ambulanțelor străpunge tăcerea. Starea de panică crește în fiecare familie. Oare boala asta imprevizibilă poate fi tratată ? Sunt descrise în detaliu manifestările bolii. Momentele ultime de agonie sunt impresionante chiar și pentru profesioniștii medicinei,  care sunt pe cale să-și piardă spiritul științific. Orașul devine o închisoare din care nu se poate ieși. În fața morții inexplicabile, viața parcă își pierde sensul  

Fricile ne-au năpădit și pe noi în anul 2020. Anul 2020 ne-a mutat în stare de urgență, în karem planetar, în  epidemia de frică. Am trăit psihoza planetară, panica pe plan colectiv. Și fiecare în parte a trăit teama,  anxietatea bolii și a spitalelor. A fost anul numărătorii morților și al infectaților. Anul în care s-a murit doar din cauza molimei produsă de Monstrul Coronavirus.  Anul în care puterea ecranelor ne-a aruncat într-un film de oroare, cu intensitate crescândă. Foarte curând vom avea parte de o serie de filme de oroare inspirate de anul 2020; le așteptăm pentru a exorciza răul.     

Anul 2020 a fost declarat anul «pandemiei coronavirus». A fost sau nu a fost pandemie ?  Unii spun că a fost, alții că nu a fost. Mesaje postate periodic de asociații libere de medici și specialiști în virusologie au venit cu explicații medicale lucide și ponderate, izvorâte din mulți ani de practică medicală. Medicii s-au divizat de altfel în două tabere: tabăra practicienilor, care a relativizat «catastrofa sanitară» și tabăra experților din comisiile medicale (naționale și internaționale), tabăra celor care decid și care a întreținut amenințarea cu «catastrofa sanitară». Pentru omul de rând,  anul 2020 a fost un an de excepție, în care s-au petrecut lucruri ciudate. Opiniile au mers la extreme. Starea de urgență este necesară ? Da și nu. Masca ne ferește de virusul ucigaș? Da și nu. La spital viața ne este salvată ? Da și nu. Vaccinarea în masă  este o bună strategie? Da și nu. Este vaccinarea voluntară sau constrânsă de tot felul de restricții ? Dacă nu ne vaccinăm vom putea sau nu călători?  Dacă suntem constrânși atunci cum stăm cu libera alegere?   

Ce se poate vedea dincolo de emoția colectivă care ne-a animat în 2020 ? Este și sarcina sociologului să  propună câteva piste de analiză critică, dincolo de ceea ce este observabil. Am dori să propunem aici trei piste posibile de lectură. O lectură lucidă și critică : bioputerea, orgia schimbărilor și distopia.   

Starea de excepție  și  «bioputerea» 

Gestiunea de criză a fost axată pe timpul scurt, pe starea de excepție. S-a vorbit o novlangue care a alimentat panica pe plan colectiv : stare de urgență, securitate sanitară, stare de alertă, stare de război, gesturi barieră, mască, muncă on line, distanță fizică. La actualități nu au mai existat nici războaie, nici revoluții, nici proteste, nici catastrofe naturale, nici alte boli. Toată planeta trăia la unison înaintarea perversă a virusului ucigaș.  

Am dori să evocăm aici bioputere, de care vorbea Michel Foucault. Acea conjuncție dintre puterea politică și puterea medicală. Nu spunea Foucault că medicina riscă să se impune individului, bolnav sau nu, ca un act de autoritate? Suntem sau vom fi bolnavi, pentru că societetea ne spune că suntem vulnerabili. Medicalizarea vieții a devenit mentalitatea prin care societatea își definește Binele, Fericirea și Nenorocirea. În 2020 am trăit din plin sindromul medicalizării vieții.    

Tema bioputerii a fost revizitată în contextul anului 2020 de filozoful italian Giorgio Agamben. Într-un articol publicat în Il Manifesto (26 février 2020), în plină criză sanitară, Giorgio Agamben, care a analizat conceptele de stare de excepție și dispozitiv politic și a argumentat pericolul unei noi paradigme biopolitice a Occidentului. Există, spune el,  tendința ca Statul să declare starea de urgență ca o paradigmă de guvernare. Așa cum s-a întîmplat pe fondul unor acte teroriste. Odată ce terorismul a putut sluji de justificare a măsurilor de excepție, ideea unei epidemii devastatoare este un pretext ideal pentru a extinde starea de urgență în toate regiunile și pentru multă vreme. Crearea de situații de panică colectivă permite guvernelor să intervină în numele protecției și al securității cetățenilor, și să preia controlul autoritar. Riscul este ca   paradigma «rațiunea de stat» să fie înlocuită cu paradigma «stat de control și securitate». Guvernele securitare nu produc o situație de excepție, dar o exploatează atunci când ea se produce. Agamben se întreabă dacă un guvern totalitar, cum e cel din China, nu a folosit epidemia ca un mijloc de a testa posibilitatea de a izola și controla o regiune, o populație. Oricum, rămâne ciudată declarația guvernului chinez că epidemia în China s-a terminat. Recent, totuși, au fost anunțate câteva noi sute de infectări.

De altfel, într-o carte apărută de curând, Acest virus care ne smintește, Bernard Henry Levy evocă un vânt de nebunie care suflă peste lume, uniunea incestuoasă între puterea politică și puterea medicală, teama de a sfârși într-un sac de plastic negru, sigilat. Întrebarea care ne revine este: Câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru «securitatea sanitară»? Cum ne poziționăm între securitate sanitară și drepturi și libertăți ?    

Orgia schimbărilor

Am trăit și orgia schimbărilor, evocată de eseistul francez Philippe Muray, care numește epoca actuală Imperiul Binelui. Lectura acestei cărți ne oferă la rândul ei, câteva chei de lectură.  

În Imperiul Binelui, teroarea binelui ține loc de politică de stat și de securitate afectivă pentru mulțimea tăcută. Forța polemică a lui Muray constă în critica absurdităților epocii în formule inspirate: imposturile epocii, toleranța care nu tolerează nimic, delațiunea, dorința penală, teroarea moale.  În orgia schimbărilor, omul își neagă valorile, se rupe de tradițiile sale, își pierde spiritul critic. Libertatea de a gândi a fost totdeauna un fel de boală, iată-ne vindecați! În Imperiul Binelui, gesturile de filantropie pot lua forma de munți de laxative pentru slăbire parașutați în mod generos înfometaților planetei. Pentru Muray, Imperiul Binelui se declină cu birocrația, delațiunea, ștergerea spiritului critic, dresajul obscen al maselor, aneantizarea Istoriei, apelul kitsch la emoții contra rațiunii, ura față de trecut, uniformizarea stilurilor de viață. Să fi trăit oare așa ceva în 2020? 

Alunecarea în distopie

Este știut, o distopie este o contra-utopie. O utopie coruptă. Dacă utopia este imaginea unei socetăți ideale, distopia este imaginea unei societăți în care puterea impune în mod voit cetățenilor restricții și contrângeri, de la care ei nu se pot extrage. Distopia este o societate imaginară sumbră, în care viața devine un coșmar.  

S-ar putea spune că în anul 2020 am căzut în distopie. Și dacă este așa, cum s-a întâmplat asta?     

(1) Ecranele și Numericul.  Să începem cu alegoria cavernei lui Platon. Oamenii sunt captivi în fundul unei grote. Niște marionetiști prezintă pe pereții grotei jocuri de umbre. Cei din grotă privesc jocurile de umbre și le iau drept realitate; ei ignoră că există o realitate în afara cavernei și ignoră cum arată această realitate.

În 2020 am trăit captivi într-un univers paralel creat de umbrele proiectate pe ecranele care ne înconjoară. Televiziunea și internetul au indus și au generalizat teama de boală și teama de moarte. Rețelele sociale numerice, aceste «veritabile cutii de rezonanță»,  au pătruns în toate sferele vieții noastre cotidiene. În fluxul continu de informații și opinii, nu am mai putut distinge faptele de interpretări. 

(2) 1984 în oglindă cu anul 2020. Ne amintim că romanul vizionar a lui Orwell, 1984, ar fi putut să se numească Ultimul om în Europa. Editorul a refuzat acest titlu, considerândul prea pesimist. A propus apoi titlul 1948, dar editorul la găsit prea catastrofal, pentru că ar fi fost considerat o cronică de epocă. Până la urmă, romanul se va numi 1984. 

În această celebră distopie, Orwell dezvăluie mecanismul fabricării postadevărului prin programarea gândirii și a limbajului paradoxal: «Libertatea este sclavaj, războiul este pace și ignoranța este o forță». În anul 2020, nu s-a transformat libertatea în securitate și control? Confuzia și ignoranța nu au fost întreținute prin comunicarea paradoxală, în care se spunea una și se dezvăluia alta?  Big Brother din roman nu a fost el înlocuit  cu bioputerea  și tehnoputerea ? 

În romanul 1984, Statul dorea să modifice spiritul uman prin «novlangue» și «dubla gândire».  Limbajul nou și paradoxal, sărăcit și redus la formule coșmar, avea ca scop să împiedice locutorii de a formula gânduri libere și critice și de a-i forța la o gimnastică mentală, în care enunțurile paradoxale să fie considerate adevărate. Nu asta s-a întîmplat în 2020?  Cuvintele virus ucigaș, pandemie, stare de urgență, stare de alertă au alimentat ideea de «stare de război» și au justificat un control sever al populației, prin restrângerea libertății de mișcare și exprimare. Cuvintele spitale, Covid, izoleta, aparate de ventilație respiratorie au indus groază. Spitalele Covid au devenit locuri sperietoare, unde se ajunge cu ambulanțe ce străpung liniștea orașului și transportă infectații într-o targă futuristă, manevrată de sanitari îmbrăcați în extratereștrii. Și unde morga nu e departe de sălile de tratament.  

Întreaga populație a fost supusă unei categorizări mentale care antrenau teama: infectații, pozitivii, viitorii  infectați. De câteva ori pe zi, telespectatorii au fost supuși supliciului amenințării cu boala și cu moartea prin curbe și statistici de infectare și decese. Tipul de contact și comunicare socială s-a schimbat fundamental prin gesturi barieră, distanță socială, distanță fizică, mască, izolarea la domiciliu, carantină, învățământ on line (presentiel, distanciel). Ceremonialul simbolic al întâlnirilor și regăsirilor familiale sau de prieteni a devenit sinonim de pericol de contaminare și atentat la securitatea sanitară a populației.  Acest limbaj a constituit nodul de vipere al unei permanente amenințări. Nu e de mirare că psihologii au constatat acum starea de anxietate colectivă, creșterea numărului de depresii și de sindromuri de suferință psihică. Ei spun că izolarea psihică a produs mai multe pagube decît «virusul ucigaș».  

Cireașa pe tort? Utopia Vaccinului! 

Pîna și utopiile pandemiei au virat către coșmar. Ne amintim că în distopia Cea mai bună dintre lumi, Aldous Huxley ne descrie o lume care practică  manipularea și modelarea ființei umane pentru nevoile unei societăți. Fericirea poate deveni perfectă și generală, Statul recomandă consumul de soma, medicamentul fericirii individuale și al coeziunii de grup. Este utopia promisă de putere. O societatea super organizată și super controlată. Cele cinci caste ale societății: alfa, beta, gama, delta și epsilon, vor fi  rezultatul unor tratamente chimice. Consumul de soma este drogul perfect care asigură societății principiul conformității perfecte și absența surprizelor.  În cartea lui Huxley, indivizii sunt condiționați de mici, în timpul somnului, cu slogane și aforisme care să le imprime comportamentul ce trebuie adoptat în orice situație. Pentru persoane neconforme și contestatare se recomandă mijloace medicale. Personajele romanului sunt dispensate de corvoada de a gândi și de a lua decizii personale.  Ele sunt programate să se comporte așa cum societatea a decis pentru ei. Și cum angoasa îi paște, pentru că nu sunt în stare să traducă în cuvinte ceea ce resimt, ei trebuie să consume soma. Și astfel viața devine suportabilă. 

Cum să nu meargă gândurile către această comparație? Soma și vaccinul! Desigur, nu exprim nici soluție, nici sugestie. Doar observația că supercontrolul este impus. Deși regăsim diviziunea populației în două tabere, cei care cred în salvarea prin vaccin, cei care nu cred. Primii spun parcă: «mă vaccinez, fie ce-o fi!». Incredulii  declară «nu mă vaccinez, fie ce o fi!» Pe scurt, nimeni nu știe ce va fi.

Nimeni, nici măcar Big Pharma, firmele producătoare de vaccin, nu își asumă riscurile vaccinării. Vaccin, pe care și ele îl numesc experimental. Medici practicieni manifestă o serie de incertitudini. Este un virus puțin cunoscut. Este vorba de teste neconcludente. Este vorba de un vaccin puțin testat. Neîncrederea și prudența sunt clar exprimate de mulți experți în virusologie din lumea întreagă, care repetă mereu: Nu vă grăbiți! Ori, campania de vaccinare este pornită.  Ce poate face individul în această stare de confuzie, de nici așa și nici altminteri ? 

Orice pentru a fi informat. Orice pentru a lua o decizie lucidă. Și pentru a termina cu gândul la această  necesară luciditate ironică, aș cita pe autorul Gustave Le Bon despre psihologia mulțimii: “Ceea ce este specific prestigiului este de a împiedica să vedem lucrurile așa cum sunt ele și de a paraliza orice judecată. Mulțimea totdeauna, iar indivizii adesea, simt nevoia, pe orice temă,  de opinii gata fabricate. Succesul unei opinii este independent de partea ei de adevăr sau de eroare, succesul opiniei depinde doar de prestigiul ei.”  

Să fim oare aici ?