IDEE Societate

Cît e de corectă corectitudinea politică ?

By Gina Stoiciu Gina 449 0

Cum este instrumentalizat ideologic și politic un concept, o idee ? Punem aici în discuție conceptul de multiculturalism și ideologia de corectitudine politică.

Precizăm de la bun început că multiculturalismul nu este o realitate obiectivă ci mai degrabă un termen care poate fi folosit în felurite chipuri : cuvînt, concept, discurs politic, ideologie, strategie politică . Regăsim termenul la nivel de gîndire cotidiană, în spațiul mediatic, în sfera savantă, dar și în sfera ideologică și politică. Aceste precizări ne permit să supunem argumentării teza următoare : dacă ideea de multiculturalism a condus la primăvara și gloria conceptului, cu ideologizarea de corectitudine politică a venit și decadența conceptului.

Ortodoxia diversității

Cunosc problematica multiculturalismului pentru că am trăit în Canada și pentru că diversitatea etnică și culturală intră sub incidența comunicării interculturale. Termenul de multiculturalism a venit pe lume în campusurile universitare americane prin anii 1960. În anii 1970, Primul Ministru al Canadei, Pierre-Eliot Trudeau va adopta un model de gestiune a diversității, ivite din imigrație, numit multiculturalism. Modelul presupunea recunoașterea diversității din Canada, unde trăiesc peste 100 de comunități etnice și culturale diferite. S-a inițiat și un calendar de sărbători folclorice pentru promovarea diversității, prin subvenții de stat. Treptat multiculturalismul s-a instituționalizat ca discurs oficial asupra gestiunii diversității societății canadiene, o țară de imigrație.

Din model de gestiune a diversității ivite din imigrație, multiculturalismul a deviat spre o ortodoxie a diversității, care concepe societatea în fîșii comunitare. Apoi în ultimele două decenii multiculturalismul a devenit teren de ideologizare și revendicare minoritară. De la diversitate s-a trecut la revendicări minoritare. De la coabitare armonioasă s-a trecut la revendicarea de diferențialism: fiecare comunitate să trăiască cu obiceiurile ei culturale, religioase și morale. A venit apoi și politica de discriminare pozitivă și de corectitudinea politică care au impus un soi de cenzura ideologică și lingvistică.

Orbirea ideologică vine adesea cu ideologizarea limbajului. În cazul de față s-a trecut de la varietatea de culturi la multiculturalism, apoi la diferențialism și militantismul minoritar care cere culpabilizarea și denunțarea majorității naționale ca fiind dominantă. Supremă derivă a limbajului este « Omul nou», un individ fără identitate națională, un individ consumator, spectator, pierdut în lumea virtuală, un singuratic fără repere. Un individ instabil, supus confuziei diferențialiste. Și care își schimbă apartenențele după modă și inspirație. Individul este îndemnat să se alăture identităților oprimate și să-și găsească apartenența care, potențial, l-ar putea victimiza. Poate fi sexul, rasa, etnia; important este discursul de minoritate oprimată. Obsesia minoritară este mereu în căutare de noi adepți. Nu e de mirare că treptat, corpul social devine o sumă de entități cu interese diferite, divizate și ostile. Segmentarea societății în minorități face parte din noua coerență a mondializării și individualismului ambiant.

Ultimele două ideologii care se auto-proclamă fiind stînga ultraprogresistă, cancel culture și cultura Woke, sunt taxate adesea de istorici ca forme isterice de victimizare și militantism minoritar. Aceste ideologii țin de curentul imigraționist, opus curentului integraționist. Ele evocă opresiunea paternalistă a Albului și integrează paradoxul următor: majoritatea națională, poporul istoric al unei nații trebuie să devină o voce vinovată. Nu minoritățile se integrează majorității, ci majoritatea se adaptează și se pliază la diversitate. Nu mai vorbim de coabitare armonioasă și de binele comun ci de regrupări revendicative. Dar cum unifici o nație, când faci jocul diviziunilor și a ostilității? Sentimentul național este incriminat. Societatea occidentală este criticată ca fiind paternalistă, patriarhală, rasistă, sexistă, traditionalistă, conservatoare și populistă. Ea trebuie discalificată. Majoritatea ar trebui să tacă. Istoria ar trebui rescrisă.

Corectitudinea politică are astăzi ca avatar Cultura anulării, cultura denunțării. Termenul a apărut prin anii 2017 în SUA. Îl denunțăm pe Shachespeare; prea anglosaxon. Pe Beethoven pentru că incanteaza muzica victorioasă a albului. Statuia lui Cristof Columb trebuie dărîmata ca simbol al colonizării Americii. Finalul poveștii Albă ca zăpada și cei șapte pitici nu este corect; prințul o sărută pe prințesă în timp ce ea doarme și el nu i-a cerut consimțămîntul. În lumea spectacolului, un pitic trebui jucat de un actor pitic, un negru sau un arab trebuie jucat de un actor negru sau arab, și un transexual trebuie jucat de un actor transexual. Foarte des, cultura denunțării este instrumentalizată politic pentru a abate personaje publice; este cazul recent al demisonării guvernatorului Statului New York , Andrew Cuomo, în urma unui linșaj mediatic pe tema hărțuirii sexuale. Ideea este de a supraveghea, a construi dosare compromițătoare și a denunța la momentul oportun. Au apărut și noi meserii, precum influențatori pe bloguri și coordonatori de intimitate, care supraveghează comportamentul bărbaților pe platourile Hollywood.

Din aceiași familie de derive identitare face parte și ceea ce se numește woke (a se trezi). Treziții se definesc ca fiind militanți contra discriminărilor și injustițiilor din spațiul public. Supraveghem și denunțăm. Facem liste de supraveghere. Acest activism antagonizează diferențele și devine isteric când trece de la moralizare publică și la penalizarea celor care gândesc alfel. În SUA și în Canada, în ultima vreme unii profesori de universitate sunt etichetați ca fiind paternaliști, patriarhali, sexiști, rasiști, grossofobi. Ei sunt supravegheați și supuși autocenzurii de corectitudine politică. Uneori li se cer declarații de reparație față de victimele potențiale, pentru a nu risca defăimarea și chiar postul. Universitatea este astfel amenințată în statutul ei de instituție critică.

Tocqueville ar vorbi de o formă de despotism dulce. Iar o interpretare psihanalitică ar putea evoca exacerbarea păcatului și a culpabilității creștine. Majoritatea este în păcat. Minoritatea este supusă unui mea culpa public. Rețelele sociale intră în jocul justițiar și condamnă înainte de proces.

Multiculturalism, cal troian în cetate

Am trăit începuturile ideologiei de corectitudine politică la Montreal. O ideologie care a început ca un soi de război declarat dicționarului. Știam cîte ceva despre limba de lemn a comunismului. Acum se cerea trecerea la index a unor cuvinte precum rasă, orbi, surzi, handicapați, pitici, cerșetori, măturători, analfabeți, negrii. Avem nevoie de o altă limbă, de cuvinte noi : ne-văzători, persoane cu mobilitate redusă, persoane cu înălțime diferită, fără domiciliu fix, tehnicieni de suprafață, cei care învață, muncitori ai sexului, afro-americani.

Colegul meu Charles, specializat în semiotică, a tratat la un moment dat în cursul lui, semantica multiplă a feminismului. Două studente militante feministe, l-au acuzat de sexism; pentru ele, feminismul era o practică militantă și profesorul trebuie să devină un militat ! Într-o discuție amicală, Charles m-a întrebat ce cred despre ce se întîmplă? I-am dat dicționarul de corectitudine politica, care abia apăruse la Montreal. De atunci, îndată ce primea în biroul său o studentă, lăsa ușa deschisă, de teama să nu fie învinuit de hărțuire sexuală.

Pentru mine multiculturalismul a devenit treptat calul troian în cetate. Și metafora pe care o folosesc aici nu este un simplu element de decor. Pe stradă au apărut fete cu niqab și burka. Fața sau tot corpul acoperite. Citeam în ziare despre sectari religioși care practicau poliția morală și vedem reportaje despre crime de onoare în unele familii tradițional musulmane, în care se practica căsătoria aranjată. Erau considerate crime de onoare cazurile în care tatăl își ucide fiica, care refuzînd o căsătorie aranjată, dezonorează familia. Charia era considerată în unele comunități o normă justițiară, ca și cum ar fi fost posibilă o dublă justiție; una națională și alta minoritară. Pe scurt multiculturalismul a eșuat în teatrul intoleranței.

Ce poate antrena deriva minoritară la nivelul societății gazde ? Pentru a răspunde la această întrebare voi prezenta pe scurt o analiză percutantă a eseistului quebechez (nativ), Mathieu Bock-Côté, care se referă la două analize de caz : Quebecul și Franța.

Adio Istorie ! Istoria trebuie rescrisă în perspectiva victimizării minorităților.

Adio cultură ! Progresismul încearcă să criminalizeze formele culturale tradiționale pentru a impune un Stat diversitar. Trebuie ștearsă simbolica pomului de Crăciun și a ceea ce Occident consideră tradiție creștină. Trebui încurajată emanciparea minoritară și descurajată societatea tardițională. Trebui diabolizată cultura occidentală. Occidentul trebuie să se simtă vinovat; vinovăția Occidentului ar trebui să devină narativul la baza multiculturalismului. Și astfel societatea este divizată între vinovați și victime.

Adio suveranitate, adio națiune ! Cine mai îndrăznește astăzi să ridice patria în slăvi, să o apere în spațiul public ? Patriotismul este taxat de naționalism subversiv și xenofob. Suveranitatea nu mai este considerată legitimă în condițiile neoliberalismului. Nici apărarea frontierelor. Nu mai există popor. Există grupuri identitare și un regim diversitar. Națiunea nu mai are substanță, nu mai are identitate. Identitățile sunt cele minoritare.

Adio democrație ! Cum arată o democrație fără demos ? Nu avem nevoie de unitate națională, ci de diversitate. Și cine se opune regimului diversitar este taxat de fascist, de xenofob.

În încheiere aș spune două lucruri:

Cuvintele noi au adesea o aură idealistă, progresistă pentru că vin ca niște promisiuni. Apoi, supuse practicilor sociale, ne supărăm pe cuvinte și le imputăm trădarea, în loc să ne supărăm pe ideologizarea lor. Ori multiculturalismul este o idee, un cuvînt folosit cu toate sosurile; el nu e vinovat de ideologizarea lui prin practicile de corectitudine politică. Ar trebui să ne amintim avertismenutul lui Albert Camus : când numim prost lucrurile, adăugăm ceva la nefericirea lumii.

Multiculturalismul, Cancel culture și Woke culture au devenit forme ostentative ale americanizării problemelor sociale, forme de exportare forțată. Un fel de marketing social, importat uneori și în Europa. În epoca rețelelor sociale, devenite un soi de megafon planetar, mimetismul e la modă. Este la modă să ne identificăm cu figura victimei și să revendicăm reparații istorice. Ca să încheiem pe un ton de deriziune, dacă Suedia și alte țări nordice ar trebui să prezinte scuze altor popoare din Europa pentru invaziile Vikingilor și să plătească daune pentru ce au făcut în secolul 9 și 10. Reparațiile cerute azi, pentru Istoria trecută, ar putea lua forma de bonuri de cumpărături la Ikea, pentru cîteva generații.



























































IDEE Psihologie

2020 : Anul distopiilor? Liberă opinie

By Gina Stoiciu Gina 2134 0

rică și confuzie, confuzie și frică. Izolați, mascați și înfricoșați.  Am avut sentimentul că 2020 ne-a mutat în distopie. Într-o viziune sumbră a societății. M-am gândit să recitesc romanul Ciuma al lui Albert Camus, ca să înțeleg mai bine progresia fricii. Dragonul, Monstrul, simbolul răului și a demoniacului, devorează orașul Oran. Dragonul merge către victimă scuipând foc în pieptul concetățenilor, pentru ca apoi să populeze câmpul cu umbre și fantome. Noaptea la Oran, orașul ciumei, este locul tăcerii, o tăcere care exacerbează frica. Tăcerea și moartea culorilor, a mișcărilor, a zâmbetului. Tăcerea înfrângerii. Înfrângerea în fața unui pericol, în parte real, în parte imaginar. Etapă cu etapă, teama crește irepresibil. Câteva cazuri sunt descoperite. Orașul se închide. Stare de urgență. Este descrisă medical boala. De către experți. Sunetul ambulanțelor străpunge tăcerea. Starea de panică crește în fiecare familie. Oare boala asta imprevizibilă poate fi tratată ? Sunt descrise în detaliu manifestările bolii. Momentele ultime de agonie sunt impresionante chiar și pentru profesioniștii medicinei,  care sunt pe cale să-și piardă spiritul științific. Orașul devine o închisoare din care nu se poate ieși. În fața morții inexplicabile, viața parcă își pierde sensul  

Fricile ne-au năpădit și pe noi în anul 2020. Anul 2020 ne-a mutat în stare de urgență, în karem planetar, în  epidemia de frică. Am trăit psihoza planetară, panica pe plan colectiv. Și fiecare în parte a trăit teama,  anxietatea bolii și a spitalelor. A fost anul numărătorii morților și al infectaților. Anul în care s-a murit doar din cauza molimei produsă de Monstrul Coronavirus.  Anul în care puterea ecranelor ne-a aruncat într-un film de oroare, cu intensitate crescândă. Foarte curând vom avea parte de o serie de filme de oroare inspirate de anul 2020; le așteptăm pentru a exorciza răul.     

Anul 2020 a fost declarat anul «pandemiei coronavirus». A fost sau nu a fost pandemie ?  Unii spun că a fost, alții că nu a fost. Mesaje postate periodic de asociații libere de medici și specialiști în virusologie au venit cu explicații medicale lucide și ponderate, izvorâte din mulți ani de practică medicală. Medicii s-au divizat de altfel în două tabere: tabăra practicienilor, care a relativizat «catastrofa sanitară» și tabăra experților din comisiile medicale (naționale și internaționale), tabăra celor care decid și care a întreținut amenințarea cu «catastrofa sanitară». Pentru omul de rând,  anul 2020 a fost un an de excepție, în care s-au petrecut lucruri ciudate. Opiniile au mers la extreme. Starea de urgență este necesară ? Da și nu. Masca ne ferește de virusul ucigaș? Da și nu. La spital viața ne este salvată ? Da și nu. Vaccinarea în masă  este o bună strategie? Da și nu. Este vaccinarea voluntară sau constrânsă de tot felul de restricții ? Dacă nu ne vaccinăm vom putea sau nu călători?  Dacă suntem constrânși atunci cum stăm cu libera alegere?   

Ce se poate vedea dincolo de emoția colectivă care ne-a animat în 2020 ? Este și sarcina sociologului să  propună câteva piste de analiză critică, dincolo de ceea ce este observabil. Am dori să propunem aici trei piste posibile de lectură. O lectură lucidă și critică : bioputerea, orgia schimbărilor și distopia.   

Starea de excepție  și  «bioputerea» 

Gestiunea de criză a fost axată pe timpul scurt, pe starea de excepție. S-a vorbit o novlangue care a alimentat panica pe plan colectiv : stare de urgență, securitate sanitară, stare de alertă, stare de război, gesturi barieră, mască, muncă on line, distanță fizică. La actualități nu au mai existat nici războaie, nici revoluții, nici proteste, nici catastrofe naturale, nici alte boli. Toată planeta trăia la unison înaintarea perversă a virusului ucigaș.  

Am dori să evocăm aici bioputere, de care vorbea Michel Foucault. Acea conjuncție dintre puterea politică și puterea medicală. Nu spunea Foucault că medicina riscă să se impune individului, bolnav sau nu, ca un act de autoritate? Suntem sau vom fi bolnavi, pentru că societetea ne spune că suntem vulnerabili. Medicalizarea vieții a devenit mentalitatea prin care societatea își definește Binele, Fericirea și Nenorocirea. În 2020 am trăit din plin sindromul medicalizării vieții.    

Tema bioputerii a fost revizitată în contextul anului 2020 de filozoful italian Giorgio Agamben. Într-un articol publicat în Il Manifesto (26 février 2020), în plină criză sanitară, Giorgio Agamben, care a analizat conceptele de stare de excepție și dispozitiv politic și a argumentat pericolul unei noi paradigme biopolitice a Occidentului. Există, spune el,  tendința ca Statul să declare starea de urgență ca o paradigmă de guvernare. Așa cum s-a întîmplat pe fondul unor acte teroriste. Odată ce terorismul a putut sluji de justificare a măsurilor de excepție, ideea unei epidemii devastatoare este un pretext ideal pentru a extinde starea de urgență în toate regiunile și pentru multă vreme. Crearea de situații de panică colectivă permite guvernelor să intervină în numele protecției și al securității cetățenilor, și să preia controlul autoritar. Riscul este ca   paradigma «rațiunea de stat» să fie înlocuită cu paradigma «stat de control și securitate». Guvernele securitare nu produc o situație de excepție, dar o exploatează atunci când ea se produce. Agamben se întreabă dacă un guvern totalitar, cum e cel din China, nu a folosit epidemia ca un mijloc de a testa posibilitatea de a izola și controla o regiune, o populație. Oricum, rămâne ciudată declarația guvernului chinez că epidemia în China s-a terminat. Recent, totuși, au fost anunțate câteva noi sute de infectări.

De altfel, într-o carte apărută de curând, Acest virus care ne smintește, Bernard Henry Levy evocă un vânt de nebunie care suflă peste lume, uniunea incestuoasă între puterea politică și puterea medicală, teama de a sfârși într-un sac de plastic negru, sigilat. Întrebarea care ne revine este: Câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru «securitatea sanitară»? Cum ne poziționăm între securitate sanitară și drepturi și libertăți ?    

Orgia schimbărilor

Am trăit și orgia schimbărilor, evocată de eseistul francez Philippe Muray, care numește epoca actuală Imperiul Binelui. Lectura acestei cărți ne oferă la rândul ei, câteva chei de lectură.  

În Imperiul Binelui, teroarea binelui ține loc de politică de stat și de securitate afectivă pentru mulțimea tăcută. Forța polemică a lui Muray constă în critica absurdităților epocii în formule inspirate: imposturile epocii, toleranța care nu tolerează nimic, delațiunea, dorința penală, teroarea moale.  În orgia schimbărilor, omul își neagă valorile, se rupe de tradițiile sale, își pierde spiritul critic. Libertatea de a gândi a fost totdeauna un fel de boală, iată-ne vindecați! În Imperiul Binelui, gesturile de filantropie pot lua forma de munți de laxative pentru slăbire parașutați în mod generos înfometaților planetei. Pentru Muray, Imperiul Binelui se declină cu birocrația, delațiunea, ștergerea spiritului critic, dresajul obscen al maselor, aneantizarea Istoriei, apelul kitsch la emoții contra rațiunii, ura față de trecut, uniformizarea stilurilor de viață. Să fi trăit oare așa ceva în 2020? 

Alunecarea în distopie

Este știut, o distopie este o contra-utopie. O utopie coruptă. Dacă utopia este imaginea unei socetăți ideale, distopia este imaginea unei societăți în care puterea impune în mod voit cetățenilor restricții și contrângeri, de la care ei nu se pot extrage. Distopia este o societate imaginară sumbră, în care viața devine un coșmar.  

S-ar putea spune că în anul 2020 am căzut în distopie. Și dacă este așa, cum s-a întâmplat asta?     

(1) Ecranele și Numericul.  Să începem cu alegoria cavernei lui Platon. Oamenii sunt captivi în fundul unei grote. Niște marionetiști prezintă pe pereții grotei jocuri de umbre. Cei din grotă privesc jocurile de umbre și le iau drept realitate; ei ignoră că există o realitate în afara cavernei și ignoră cum arată această realitate.

În 2020 am trăit captivi într-un univers paralel creat de umbrele proiectate pe ecranele care ne înconjoară. Televiziunea și internetul au indus și au generalizat teama de boală și teama de moarte. Rețelele sociale numerice, aceste «veritabile cutii de rezonanță»,  au pătruns în toate sferele vieții noastre cotidiene. În fluxul continu de informații și opinii, nu am mai putut distinge faptele de interpretări. 

(2) 1984 în oglindă cu anul 2020. Ne amintim că romanul vizionar a lui Orwell, 1984, ar fi putut să se numească Ultimul om în Europa. Editorul a refuzat acest titlu, considerândul prea pesimist. A propus apoi titlul 1948, dar editorul la găsit prea catastrofal, pentru că ar fi fost considerat o cronică de epocă. Până la urmă, romanul se va numi 1984. 

În această celebră distopie, Orwell dezvăluie mecanismul fabricării postadevărului prin programarea gândirii și a limbajului paradoxal: «Libertatea este sclavaj, războiul este pace și ignoranța este o forță». În anul 2020, nu s-a transformat libertatea în securitate și control? Confuzia și ignoranța nu au fost întreținute prin comunicarea paradoxală, în care se spunea una și se dezvăluia alta?  Big Brother din roman nu a fost el înlocuit  cu bioputerea  și tehnoputerea ? 

În romanul 1984, Statul dorea să modifice spiritul uman prin «novlangue» și «dubla gândire».  Limbajul nou și paradoxal, sărăcit și redus la formule coșmar, avea ca scop să împiedice locutorii de a formula gânduri libere și critice și de a-i forța la o gimnastică mentală, în care enunțurile paradoxale să fie considerate adevărate. Nu asta s-a întîmplat în 2020?  Cuvintele virus ucigaș, pandemie, stare de urgență, stare de alertă au alimentat ideea de «stare de război» și au justificat un control sever al populației, prin restrângerea libertății de mișcare și exprimare. Cuvintele spitale, Covid, izoleta, aparate de ventilație respiratorie au indus groază. Spitalele Covid au devenit locuri sperietoare, unde se ajunge cu ambulanțe ce străpung liniștea orașului și transportă infectații într-o targă futuristă, manevrată de sanitari îmbrăcați în extratereștrii. Și unde morga nu e departe de sălile de tratament.  

Întreaga populație a fost supusă unei categorizări mentale care antrenau teama: infectații, pozitivii, viitorii  infectați. De câteva ori pe zi, telespectatorii au fost supuși supliciului amenințării cu boala și cu moartea prin curbe și statistici de infectare și decese. Tipul de contact și comunicare socială s-a schimbat fundamental prin gesturi barieră, distanță socială, distanță fizică, mască, izolarea la domiciliu, carantină, învățământ on line (presentiel, distanciel). Ceremonialul simbolic al întâlnirilor și regăsirilor familiale sau de prieteni a devenit sinonim de pericol de contaminare și atentat la securitatea sanitară a populației.  Acest limbaj a constituit nodul de vipere al unei permanente amenințări. Nu e de mirare că psihologii au constatat acum starea de anxietate colectivă, creșterea numărului de depresii și de sindromuri de suferință psihică. Ei spun că izolarea psihică a produs mai multe pagube decît «virusul ucigaș».  

Cireașa pe tort? Utopia Vaccinului! 

Pîna și utopiile pandemiei au virat către coșmar. Ne amintim că în distopia Cea mai bună dintre lumi, Aldous Huxley ne descrie o lume care practică  manipularea și modelarea ființei umane pentru nevoile unei societăți. Fericirea poate deveni perfectă și generală, Statul recomandă consumul de soma, medicamentul fericirii individuale și al coeziunii de grup. Este utopia promisă de putere. O societatea super organizată și super controlată. Cele cinci caste ale societății: alfa, beta, gama, delta și epsilon, vor fi  rezultatul unor tratamente chimice. Consumul de soma este drogul perfect care asigură societății principiul conformității perfecte și absența surprizelor.  În cartea lui Huxley, indivizii sunt condiționați de mici, în timpul somnului, cu slogane și aforisme care să le imprime comportamentul ce trebuie adoptat în orice situație. Pentru persoane neconforme și contestatare se recomandă mijloace medicale. Personajele romanului sunt dispensate de corvoada de a gândi și de a lua decizii personale.  Ele sunt programate să se comporte așa cum societatea a decis pentru ei. Și cum angoasa îi paște, pentru că nu sunt în stare să traducă în cuvinte ceea ce resimt, ei trebuie să consume soma. Și astfel viața devine suportabilă. 

Cum să nu meargă gândurile către această comparație? Soma și vaccinul! Desigur, nu exprim nici soluție, nici sugestie. Doar observația că supercontrolul este impus. Deși regăsim diviziunea populației în două tabere, cei care cred în salvarea prin vaccin, cei care nu cred. Primii spun parcă: «mă vaccinez, fie ce-o fi!». Incredulii  declară «nu mă vaccinez, fie ce o fi!» Pe scurt, nimeni nu știe ce va fi.

Nimeni, nici măcar Big Pharma, firmele producătoare de vaccin, nu își asumă riscurile vaccinării. Vaccin, pe care și ele îl numesc experimental. Medici practicieni manifestă o serie de incertitudini. Este un virus puțin cunoscut. Este vorba de teste neconcludente. Este vorba de un vaccin puțin testat. Neîncrederea și prudența sunt clar exprimate de mulți experți în virusologie din lumea întreagă, care repetă mereu: Nu vă grăbiți! Ori, campania de vaccinare este pornită.  Ce poate face individul în această stare de confuzie, de nici așa și nici altminteri ? 

Orice pentru a fi informat. Orice pentru a lua o decizie lucidă. Și pentru a termina cu gândul la această  necesară luciditate ironică, aș cita pe autorul Gustave Le Bon despre psihologia mulțimii: “Ceea ce este specific prestigiului este de a împiedica să vedem lucrurile așa cum sunt ele și de a paraliza orice judecată. Mulțimea totdeauna, iar indivizii adesea, simt nevoia, pe orice temă,  de opinii gata fabricate. Succesul unei opinii este independent de partea ei de adevăr sau de eroare, succesul opiniei depinde doar de prestigiul ei.”  

Să fim oare aici ?