Month: August 2021

IDEE Societate

Cît e de corectă corectitudinea politică ?

By Gina Stoiciu Gina 449 0

Cum este instrumentalizat ideologic și politic un concept, o idee ? Punem aici în discuție conceptul de multiculturalism și ideologia de corectitudine politică.

Precizăm de la bun început că multiculturalismul nu este o realitate obiectivă ci mai degrabă un termen care poate fi folosit în felurite chipuri : cuvînt, concept, discurs politic, ideologie, strategie politică . Regăsim termenul la nivel de gîndire cotidiană, în spațiul mediatic, în sfera savantă, dar și în sfera ideologică și politică. Aceste precizări ne permit să supunem argumentării teza următoare : dacă ideea de multiculturalism a condus la primăvara și gloria conceptului, cu ideologizarea de corectitudine politică a venit și decadența conceptului.

Ortodoxia diversității

Cunosc problematica multiculturalismului pentru că am trăit în Canada și pentru că diversitatea etnică și culturală intră sub incidența comunicării interculturale. Termenul de multiculturalism a venit pe lume în campusurile universitare americane prin anii 1960. În anii 1970, Primul Ministru al Canadei, Pierre-Eliot Trudeau va adopta un model de gestiune a diversității, ivite din imigrație, numit multiculturalism. Modelul presupunea recunoașterea diversității din Canada, unde trăiesc peste 100 de comunități etnice și culturale diferite. S-a inițiat și un calendar de sărbători folclorice pentru promovarea diversității, prin subvenții de stat. Treptat multiculturalismul s-a instituționalizat ca discurs oficial asupra gestiunii diversității societății canadiene, o țară de imigrație.

Din model de gestiune a diversității ivite din imigrație, multiculturalismul a deviat spre o ortodoxie a diversității, care concepe societatea în fîșii comunitare. Apoi în ultimele două decenii multiculturalismul a devenit teren de ideologizare și revendicare minoritară. De la diversitate s-a trecut la revendicări minoritare. De la coabitare armonioasă s-a trecut la revendicarea de diferențialism: fiecare comunitate să trăiască cu obiceiurile ei culturale, religioase și morale. A venit apoi și politica de discriminare pozitivă și de corectitudinea politică care au impus un soi de cenzura ideologică și lingvistică.

Orbirea ideologică vine adesea cu ideologizarea limbajului. În cazul de față s-a trecut de la varietatea de culturi la multiculturalism, apoi la diferențialism și militantismul minoritar care cere culpabilizarea și denunțarea majorității naționale ca fiind dominantă. Supremă derivă a limbajului este « Omul nou», un individ fără identitate națională, un individ consumator, spectator, pierdut în lumea virtuală, un singuratic fără repere. Un individ instabil, supus confuziei diferențialiste. Și care își schimbă apartenențele după modă și inspirație. Individul este îndemnat să se alăture identităților oprimate și să-și găsească apartenența care, potențial, l-ar putea victimiza. Poate fi sexul, rasa, etnia; important este discursul de minoritate oprimată. Obsesia minoritară este mereu în căutare de noi adepți. Nu e de mirare că treptat, corpul social devine o sumă de entități cu interese diferite, divizate și ostile. Segmentarea societății în minorități face parte din noua coerență a mondializării și individualismului ambiant.

Ultimele două ideologii care se auto-proclamă fiind stînga ultraprogresistă, cancel culture și cultura Woke, sunt taxate adesea de istorici ca forme isterice de victimizare și militantism minoritar. Aceste ideologii țin de curentul imigraționist, opus curentului integraționist. Ele evocă opresiunea paternalistă a Albului și integrează paradoxul următor: majoritatea națională, poporul istoric al unei nații trebuie să devină o voce vinovată. Nu minoritățile se integrează majorității, ci majoritatea se adaptează și se pliază la diversitate. Nu mai vorbim de coabitare armonioasă și de binele comun ci de regrupări revendicative. Dar cum unifici o nație, când faci jocul diviziunilor și a ostilității? Sentimentul național este incriminat. Societatea occidentală este criticată ca fiind paternalistă, patriarhală, rasistă, sexistă, traditionalistă, conservatoare și populistă. Ea trebuie discalificată. Majoritatea ar trebui să tacă. Istoria ar trebui rescrisă.

Corectitudinea politică are astăzi ca avatar Cultura anulării, cultura denunțării. Termenul a apărut prin anii 2017 în SUA. Îl denunțăm pe Shachespeare; prea anglosaxon. Pe Beethoven pentru că incanteaza muzica victorioasă a albului. Statuia lui Cristof Columb trebuie dărîmata ca simbol al colonizării Americii. Finalul poveștii Albă ca zăpada și cei șapte pitici nu este corect; prințul o sărută pe prințesă în timp ce ea doarme și el nu i-a cerut consimțămîntul. În lumea spectacolului, un pitic trebui jucat de un actor pitic, un negru sau un arab trebuie jucat de un actor negru sau arab, și un transexual trebuie jucat de un actor transexual. Foarte des, cultura denunțării este instrumentalizată politic pentru a abate personaje publice; este cazul recent al demisonării guvernatorului Statului New York , Andrew Cuomo, în urma unui linșaj mediatic pe tema hărțuirii sexuale. Ideea este de a supraveghea, a construi dosare compromițătoare și a denunța la momentul oportun. Au apărut și noi meserii, precum influențatori pe bloguri și coordonatori de intimitate, care supraveghează comportamentul bărbaților pe platourile Hollywood.

Din aceiași familie de derive identitare face parte și ceea ce se numește woke (a se trezi). Treziții se definesc ca fiind militanți contra discriminărilor și injustițiilor din spațiul public. Supraveghem și denunțăm. Facem liste de supraveghere. Acest activism antagonizează diferențele și devine isteric când trece de la moralizare publică și la penalizarea celor care gândesc alfel. În SUA și în Canada, în ultima vreme unii profesori de universitate sunt etichetați ca fiind paternaliști, patriarhali, sexiști, rasiști, grossofobi. Ei sunt supravegheați și supuși autocenzurii de corectitudine politică. Uneori li se cer declarații de reparație față de victimele potențiale, pentru a nu risca defăimarea și chiar postul. Universitatea este astfel amenințată în statutul ei de instituție critică.

Tocqueville ar vorbi de o formă de despotism dulce. Iar o interpretare psihanalitică ar putea evoca exacerbarea păcatului și a culpabilității creștine. Majoritatea este în păcat. Minoritatea este supusă unui mea culpa public. Rețelele sociale intră în jocul justițiar și condamnă înainte de proces.

Multiculturalism, cal troian în cetate

Am trăit începuturile ideologiei de corectitudine politică la Montreal. O ideologie care a început ca un soi de război declarat dicționarului. Știam cîte ceva despre limba de lemn a comunismului. Acum se cerea trecerea la index a unor cuvinte precum rasă, orbi, surzi, handicapați, pitici, cerșetori, măturători, analfabeți, negrii. Avem nevoie de o altă limbă, de cuvinte noi : ne-văzători, persoane cu mobilitate redusă, persoane cu înălțime diferită, fără domiciliu fix, tehnicieni de suprafață, cei care învață, muncitori ai sexului, afro-americani.

Colegul meu Charles, specializat în semiotică, a tratat la un moment dat în cursul lui, semantica multiplă a feminismului. Două studente militante feministe, l-au acuzat de sexism; pentru ele, feminismul era o practică militantă și profesorul trebuie să devină un militat ! Într-o discuție amicală, Charles m-a întrebat ce cred despre ce se întîmplă? I-am dat dicționarul de corectitudine politica, care abia apăruse la Montreal. De atunci, îndată ce primea în biroul său o studentă, lăsa ușa deschisă, de teama să nu fie învinuit de hărțuire sexuală.

Pentru mine multiculturalismul a devenit treptat calul troian în cetate. Și metafora pe care o folosesc aici nu este un simplu element de decor. Pe stradă au apărut fete cu niqab și burka. Fața sau tot corpul acoperite. Citeam în ziare despre sectari religioși care practicau poliția morală și vedem reportaje despre crime de onoare în unele familii tradițional musulmane, în care se practica căsătoria aranjată. Erau considerate crime de onoare cazurile în care tatăl își ucide fiica, care refuzînd o căsătorie aranjată, dezonorează familia. Charia era considerată în unele comunități o normă justițiară, ca și cum ar fi fost posibilă o dublă justiție; una națională și alta minoritară. Pe scurt multiculturalismul a eșuat în teatrul intoleranței.

Ce poate antrena deriva minoritară la nivelul societății gazde ? Pentru a răspunde la această întrebare voi prezenta pe scurt o analiză percutantă a eseistului quebechez (nativ), Mathieu Bock-Côté, care se referă la două analize de caz : Quebecul și Franța.

Adio Istorie ! Istoria trebuie rescrisă în perspectiva victimizării minorităților.

Adio cultură ! Progresismul încearcă să criminalizeze formele culturale tradiționale pentru a impune un Stat diversitar. Trebuie ștearsă simbolica pomului de Crăciun și a ceea ce Occident consideră tradiție creștină. Trebui încurajată emanciparea minoritară și descurajată societatea tardițională. Trebui diabolizată cultura occidentală. Occidentul trebuie să se simtă vinovat; vinovăția Occidentului ar trebui să devină narativul la baza multiculturalismului. Și astfel societatea este divizată între vinovați și victime.

Adio suveranitate, adio națiune ! Cine mai îndrăznește astăzi să ridice patria în slăvi, să o apere în spațiul public ? Patriotismul este taxat de naționalism subversiv și xenofob. Suveranitatea nu mai este considerată legitimă în condițiile neoliberalismului. Nici apărarea frontierelor. Nu mai există popor. Există grupuri identitare și un regim diversitar. Națiunea nu mai are substanță, nu mai are identitate. Identitățile sunt cele minoritare.

Adio democrație ! Cum arată o democrație fără demos ? Nu avem nevoie de unitate națională, ci de diversitate. Și cine se opune regimului diversitar este taxat de fascist, de xenofob.

În încheiere aș spune două lucruri:

Cuvintele noi au adesea o aură idealistă, progresistă pentru că vin ca niște promisiuni. Apoi, supuse practicilor sociale, ne supărăm pe cuvinte și le imputăm trădarea, în loc să ne supărăm pe ideologizarea lor. Ori multiculturalismul este o idee, un cuvînt folosit cu toate sosurile; el nu e vinovat de ideologizarea lui prin practicile de corectitudine politică. Ar trebui să ne amintim avertismenutul lui Albert Camus : când numim prost lucrurile, adăugăm ceva la nefericirea lumii.

Multiculturalismul, Cancel culture și Woke culture au devenit forme ostentative ale americanizării problemelor sociale, forme de exportare forțată. Un fel de marketing social, importat uneori și în Europa. În epoca rețelelor sociale, devenite un soi de megafon planetar, mimetismul e la modă. Este la modă să ne identificăm cu figura victimei și să revendicăm reparații istorice. Ca să încheiem pe un ton de deriziune, dacă Suedia și alte țări nordice ar trebui să prezinte scuze altor popoare din Europa pentru invaziile Vikingilor și să plătească daune pentru ce au făcut în secolul 9 și 10. Reparațiile cerute azi, pentru Istoria trecută, ar putea lua forma de bonuri de cumpărături la Ikea, pentru cîteva generații.



























































Afaceri militare strategice

Părăsind Afganistanul

By Echipa Vocea 881 0

Președintele Biden a anunțat că va retrage toate trupele din Afganistan până la 11 septembrie. Aceasta va pune capăt a 20 de ani de război care a ucis aproximativ 2.300 de americani din armata SUA, un număr necunoscut de contractori militari americani (mii), mii de soldați aliați,  zeci de mii sau sute de mii de afgani și a costat trilioane de dolari pentru a nu realiza nimic.

Biden vorbește mai clar despre eșec decât orice președinte anterior.

Nu putem continua ciclul extinderii sau extinderii prezenței noastre militare în Afganistan, sperând să creăm condițiile ideale pentru retragerea noastră, așteptând un rezultat diferit. Acum sunt al patrulea președinte american care prezidează o prezență a trupelor americane în Afganistan. Doi republicani. Doi democrați. Nu voi trece această responsabilitate la al cincilea

Deci, lăsați deoparte cum Biden a respins decizia lui Trump – criticată atunci – de a negocia cu talibanii și cum planurile de retragere ale lui Trump au fost sabotate de către Deep State, inclusiv afirmații false că rușii plăteau recompense pentru americanii morți. Această retragere ar fi putut avea loc acum doi ani, la fel cum ar fi putut fi acum 10 ani. Dar nici Bush, nici Obama nu au avut curajul să o facă, Hillary cu siguranță nu ar fi avut-o, Trump a fost oprit și așa treaba murdară a căzut în mâna lui Joe.

Să lăsăm, de asemenea, deoparte inevitabilul pe măsură ce America aleargă spre ieșire (și acest lucru sugerează in sine că Biden intenționează să fie președinte cu un mandat). Regimul marionetelor din Kabul se va dizolva ca hârtia în ploaie. Singura întrebare este cât de urâtă va fi preluarea talibanilor; vor închide doar școli sau vor decapita profesori la televizor?

Ar trebui să lăsăm deoparte decizia lui Bush de a invada Afganistanul. Sigur că atentatorii din 11 septembrie erau în mare parte saudiți, dar Afganistanul era o țintă atât de ușoară, iar Al Qaeda avea acolo câteva tabere de antrenament. Desigur,atentatorii din 11 septembrie s-au instruit în școlile americane de zbor, dar nici Dick Cheney nu le-ar bombarda pe astea. Decizia  lui Biden  ca dată de retragere este menită să susțină acel păcat original al unei minciuni cu privire la originea atacatorilor noștri.) Răzbunarea s-a transformat în construirea națiunii și, astfel, până la sfârșitul anului 2001 cadrul războiului de 20 de ani a fost setat.

Obama l-a lăsat pe generalul David Petraeus,  să-l convingă să mobilizeze un val de 30.000 de soldați la scurt timp după ce președintele și-a luat acasă Premiul Nobel pentru Pace, cea mai ironică recompensă de când Henry Kissinger a primit o. Restul este istorie.

Modul modern de război american este bine definit. Intrați fără un sfârșit de joc, renunțați atunci când costurile politice sunt critice și lăsați oamenii presupuși eliberați soartei lor (Newspeak: „autorii propriului lor viitor”) în timp ce ne onorăm trupele rănite cu un mic dejun gratuit la Mc  Bunul prieten al lui Biden, John Kerry, este o țintă ușoară datorită faimoasei sale afirmații din 1971 despre Vietnam: „Cum îi ceri unui bărbat să fie ultimul om care a murit pentru o greșeală?” Se pare că este destul de ușor. (Ultimul soldat american care a murit în Afganistan, astăzi, este Javier Gutierrez. A fost împușcat de un soldat afgan aliat)

Apoi lăsați experții să scrie despre lecțiile învățate. Modelul lor obișnuit este: Am avut intenții bune, dar irakienii, afganii, vietnamezii, pakistanezii și colaboratorii locali pur și simplu nu și-au făcut partea și nu ar trebui să repetăm niciodată acest gen de lucruri. Nimeni nu vorbește prea mult despre inerție, lașitate birocratică, război nesfârșit ca profilaxie îndoielnică împotriva terorismului, prostia de a rămâne, pentru că nu știi de ce ai început și ți-e frică de ce se întâmplă dacă vei pune capăt. Singurii oameni care se plâng acum despre lucruri neterminate sunt feministele care par să creadă că pușcașii marini ar trebui să moară, astfel încât fetele să trebuiască să poarte burqa in satele pashtune.

Tema cheie din toate aceste lecții învățate este cum am fi putut ști vreodată că se va desfășura astfel?

Chiar înainte de a începe războiul se putea anticipa eșecul. Afganistanul, cimitirul imperiilor, l-a învins pe Alexandru cel Mare, Genghis Khan, Imperiul Mughal, diferite imperii persane, sikhii, britanicii și puternica armată roșie. Cine ar crede că SUA ar putea avea altă soartă?

Mulți știau că războiul va eșua atunci când a inceput cel la fel de absurd cu Irak ul în 2003. Sau poate când Bin Laden a scăpat din Afganistan și din nou când a fost ucis la 10 ani de la invazia inițială a SUA și totuși trupele au rămas pe loc.

Poate că după ce un taliban a ucis ofițerul Departamentului de Stat Anne Smedinghoff în timp ce se afla într-o misiune de propagandă. Poate că a fost în 2009 când fostul comandant Matthew Hoh a demisionat în semn de protest din postul său din Afganistan  pentru  a se opune escaladării războiului.

Sau poate când Washington Post, de mult timp avocat al tuturor războaielor de pretutindeni,intr-un moment de penitență a arătat că guvernul SUA minte la fiecare pas. „Eram lipsiți de o înțelegere fundamentală a Afganistanului – nu știam ce facem”, a scris Douglas Lute, un general al armatei care a servit ca si comandant de război afgan al Casei Albe în timpul administrațiilor Bush și Obama. „Ce încercăm să facem aici? Nu am avut cea mai nebună noțiune a ceea ce întreprindeam. ” 

Cei cu orice simț al istoriei au văzut Afganistanul (și Irakul de altfel) și au auzit ecouri Vietnam-Vietnam-Vietnam. Alții au privit înapoi la un război în care au fost uciși mult mai mulți americani, aproximativ 35.000, în care am stat 70 de ani fără un tratat de pace, iar Coreea de Nord pe care am „bătut o ” este acum o putere nucleară.

Cu toate acestea, politicienii au îndrăznit să se ridice în 2001 pentru a spune: aveți încredere în noi. Și este greu de imaginat, dar aproape toți americanii au răspuns „OK”. Și apoi au spus OK din nou și din nou timp de 20 de ani, chiar dacă propriii fii și fiice au venit acasă morți, mutilați sau distruși psihologic. Este o călătorie sordidă pe o stradă fără bucurie, cu puțină grație și mai puțină cinste. Lecții de reținut ?

 Unul talibanii nu au venit de undeva, nu au stat ascunși undeva, nu au cucerit. Ei au fost mereu acolo in orașe, in bazele americane, in magazine, in guvernul afghan. Ei sunt insurgenți nu sunt aduși de cineva .Doi, americanii au susținut un guvern incompetent, corupt in care afghanii faceau cu randul la intamplare ca să si umple buzunarele in timp ce ii injurau pe la spate. Trei desigur ca afghanii de rand aveau neințelegeri cu vecinul și ii mai denunțau la ambasade asa cum se practica și la noi , dar per ansamblu și in marea lor majoritate ii urau pe cotropitori printre care și pe noi. Patru, talibanii (și afghanii) sunt mult mai sofisticați decat va inchipuiați și mass media occidentală și guvernele occidentale ne au mințit constant. Un singur exemplu la școlile lor religioase (sigur unde se invăța cultura islamică) sunt 300 de concurenți pe loc, mai multi decat la Harvard,este pe merit nu ca in administratiile corupte care erau la putere pe ici pe colo. Cinci, da desigur multi afghani și au facut milioane de dolari furand ajutoarele străine și este uman și in firea lor, sunt oameni de comerț și și I au pus la adăpost in Dubai sau in alte părti (inclusiv in Kabul am văzut vile de milioane de $) și au ințeles ca dacă complexul militar industrial al imperiului avea nevoie de motive de cheltuială cineva trebuia sa I ajute. Sase inclusiv guvernul sustinut de americani avea un narativ anti occidental, recent Ghani se lăuda ca el I a alungat pe infideli iar in ultima campanie electorala la care am participat acolo (am avut 5 misiuni in Afghanistan), competiția era cine este mai bun “in a aplica legea islamică “, in sensul ca talibanii erau considerați prea ineficienti. Sapte aici nu este vorba despre o cotropire sau o preluare ci de manevre diplomatice subtile cu puterile regionale și locale China Pakistan Iran, Asia Centrala impotriva orbirii unilaterale si hubrisului imperial American. Opt de ce credeți ca armata afghana nu s a luptat ? logic nu s a luptat pentru că este afghană pentru ca a doua zi va trebui sa convietuiasca cu aceiași compatrioți. Ce ar trebui să reținem ?Un guvern de marionete sustinut de armate straine finantat din bani străini pentru interese imperiale impunand valori de import nu este legitim și se va prăbusi .

Lecții învățate? Deloc. O vom face din nou. Părinții cărora le tremură mâinile  își vor trimite în continuare fiii la aceeași soartă. Dacă asta, asta nu poate opri aceste războaie inutile, nimic nu o va face vreodată. Deci, nimic nu va fi altfel vreodată.

Vom face acest lucru din nou, deoarece eșecul nu are  consecințe pentru factorii de decizie. Bush a renăscut ca un bătrânel drăguț, Obama este amintit ca fiind cel mai bun președinte vreodată. Trump este criticat pentru că vorbește despre retragerea trupelor americane în Orientul Mijlociu. Liderii superiori ai epocii – Blinken, Rice, Power, Nuland – lucrează acum la locuri de muncă mai bune pentru Biden. Aș vrea să sper că au probleme cu somnul noaptea, dar mă îndoiesc.

 Ce justiție vor avea americanii care s-au dus la Dumnezeul lor  sau nenumărații afgani care au murit de  mâna noastră occidentala toate pentru minciuni ?

Există încă acele nopți în care este nevoie de o cantitate destul de mare de whisky pentru a opri  gândurile despre motivul pentru care nimeni nu este acuzat pentru pierderea viețiilor Dar pentru această seară cel puțin voi umple un pahar pe jumătate gol, ca să-l pot ridica in cinstea lui Joe, pentru că, în cele din urmă, în mod imperfect, îngrozitor, stângaci, pune capăt acestei mizerie, mai bine târziu decât mai târziu