Cum este instrumentalizat ideologic și politic un concept, o idee ? Punem aici în discuție conceptul de multiculturalism și ideologia de corectitudine politică.
Precizăm de la bun început că multiculturalismul nu este o realitate obiectivă ci mai degrabă un termen care poate fi folosit în felurite chipuri : cuvînt, concept, discurs politic, ideologie, strategie politică . Regăsim termenul la nivel de gîndire cotidiană, în spațiul mediatic, în sfera savantă, dar și în sfera ideologică și politică. Aceste precizări ne permit să supunem argumentării teza următoare : dacă ideea de multiculturalism a condus la primăvara și gloria conceptului, cu ideologizarea de corectitudine politică a venit și decadența conceptului.
Ortodoxia diversității
Cunosc problematica multiculturalismului pentru că am trăit în Canada și pentru că diversitatea etnică și culturală intră sub incidența comunicării interculturale. Termenul de multiculturalism a venit pe lume în campusurile universitare americane prin anii 1960. În anii 1970, Primul Ministru al Canadei, Pierre-Eliot Trudeau va adopta un model de gestiune a diversității, ivite din imigrație, numit multiculturalism. Modelul presupunea recunoașterea diversității din Canada, unde trăiesc peste 100 de comunități etnice și culturale diferite. S-a inițiat și un calendar de sărbători folclorice pentru promovarea diversității, prin subvenții de stat. Treptat multiculturalismul s-a instituționalizat ca discurs oficial asupra gestiunii diversității societății canadiene, o țară de imigrație.
Din model de gestiune a diversității ivite din imigrație, multiculturalismul a deviat spre o ortodoxie a diversității, care concepe societatea în fîșii comunitare. Apoi în ultimele două decenii multiculturalismul a devenit teren de ideologizare și revendicare minoritară. De la diversitate s-a trecut la revendicări minoritare. De la coabitare armonioasă s-a trecut la revendicarea de diferențialism: fiecare comunitate să trăiască cu obiceiurile ei culturale, religioase și morale. A venit apoi și politica de discriminare pozitivă și de corectitudinea politică care au impus un soi de cenzura ideologică și lingvistică.
Orbirea ideologică vine adesea cu ideologizarea limbajului. În cazul de față s-a trecut de la varietatea de culturi la multiculturalism, apoi la diferențialism și militantismul minoritar care cere culpabilizarea și denunțarea majorității naționale ca fiind dominantă. Supremă derivă a limbajului este « Omul nou», un individ fără identitate națională, un individ consumator, spectator, pierdut în lumea virtuală, un singuratic fără repere. Un individ instabil, supus confuziei diferențialiste. Și care își schimbă apartenențele după modă și inspirație. Individul este îndemnat să se alăture identităților oprimate și să-și găsească apartenența care, potențial, l-ar putea victimiza. Poate fi sexul, rasa, etnia; important este discursul de minoritate oprimată. Obsesia minoritară este mereu în căutare de noi adepți. Nu e de mirare că treptat, corpul social devine o sumă de entități cu interese diferite, divizate și ostile. Segmentarea societății în minorități face parte din noua coerență a mondializării și individualismului ambiant.
Ultimele două ideologii care se auto-proclamă fiind stînga ultraprogresistă, cancel culture și cultura Woke, sunt taxate adesea de istorici ca forme isterice de victimizare și militantism minoritar. Aceste ideologii țin de curentul imigraționist, opus curentului integraționist. Ele evocă opresiunea paternalistă a Albului și integrează paradoxul următor: majoritatea națională, poporul istoric al unei nații trebuie să devină o voce vinovată. Nu minoritățile se integrează majorității, ci majoritatea se adaptează și se pliază la diversitate. Nu mai vorbim de coabitare armonioasă și de binele comun ci de regrupări revendicative. Dar cum unifici o nație, când faci jocul diviziunilor și a ostilității? Sentimentul național este incriminat. Societatea occidentală este criticată ca fiind paternalistă, patriarhală, rasistă, sexistă, traditionalistă, conservatoare și populistă. Ea trebuie discalificată. Majoritatea ar trebui să tacă. Istoria ar trebui rescrisă.
Corectitudinea politică are astăzi ca avatar Cultura anulării, cultura denunțării. Termenul a apărut prin anii 2017 în SUA. Îl denunțăm pe Shachespeare; prea anglosaxon. Pe Beethoven pentru că incanteaza muzica victorioasă a albului. Statuia lui Cristof Columb trebuie dărîmata ca simbol al colonizării Americii. Finalul poveștii Albă ca zăpada și cei șapte pitici nu este corect; prințul o sărută pe prințesă în timp ce ea doarme și el nu i-a cerut consimțămîntul. În lumea spectacolului, un pitic trebui jucat de un actor pitic, un negru sau un arab trebuie jucat de un actor negru sau arab, și un transexual trebuie jucat de un actor transexual. Foarte des, cultura denunțării este instrumentalizată politic pentru a abate personaje publice; este cazul recent al demisonării guvernatorului Statului New York , Andrew Cuomo, în urma unui linșaj mediatic pe tema hărțuirii sexuale. Ideea este de a supraveghea, a construi dosare compromițătoare și a denunța la momentul oportun. Au apărut și noi meserii, precum influențatori pe bloguri și coordonatori de intimitate, care supraveghează comportamentul bărbaților pe platourile Hollywood.
Din aceiași familie de derive identitare face parte și ceea ce se numește woke (a se trezi). Treziții se definesc ca fiind militanți contra discriminărilor și injustițiilor din spațiul public. Supraveghem și denunțăm. Facem liste de supraveghere. Acest activism antagonizează diferențele și devine isteric când trece de la moralizare publică și la penalizarea celor care gândesc alfel. În SUA și în Canada, în ultima vreme unii profesori de universitate sunt etichetați ca fiind paternaliști, patriarhali, sexiști, rasiști, grossofobi. Ei sunt supravegheați și supuși autocenzurii de corectitudine politică. Uneori li se cer declarații de reparație față de victimele potențiale, pentru a nu risca defăimarea și chiar postul. Universitatea este astfel amenințată în statutul ei de instituție critică.
Tocqueville ar vorbi de o formă de despotism dulce. Iar o interpretare psihanalitică ar putea evoca exacerbarea păcatului și a culpabilității creștine. Majoritatea este în păcat. Minoritatea este supusă unui mea culpa public. Rețelele sociale intră în jocul justițiar și condamnă înainte de proces.
Multiculturalism, cal troian în cetate
Am trăit începuturile ideologiei de corectitudine politică la Montreal. O ideologie care a început ca un soi de război declarat dicționarului. Știam cîte ceva despre limba de lemn a comunismului. Acum se cerea trecerea la index a unor cuvinte precum rasă, orbi, surzi, handicapați, pitici, cerșetori, măturători, analfabeți, negrii. Avem nevoie de o altă limbă, de cuvinte noi : ne-văzători, persoane cu mobilitate redusă, persoane cu înălțime diferită, fără domiciliu fix, tehnicieni de suprafață, cei care învață, muncitori ai sexului, afro-americani.
Colegul meu Charles, specializat în semiotică, a tratat la un moment dat în cursul lui, semantica multiplă a feminismului. Două studente militante feministe, l-au acuzat de sexism; pentru ele, feminismul era o practică militantă și profesorul trebuie să devină un militat ! Într-o discuție amicală, Charles m-a întrebat ce cred despre ce se întîmplă? I-am dat dicționarul de corectitudine politica, care abia apăruse la Montreal. De atunci, îndată ce primea în biroul său o studentă, lăsa ușa deschisă, de teama să nu fie învinuit de hărțuire sexuală.
Pentru mine multiculturalismul a devenit treptat calul troian în cetate. Și metafora pe care o folosesc aici nu este un simplu element de decor. Pe stradă au apărut fete cu niqab și burka. Fața sau tot corpul acoperite. Citeam în ziare despre sectari religioși care practicau poliția morală și vedem reportaje despre crime de onoare în unele familii tradițional musulmane, în care se practica căsătoria aranjată. Erau considerate crime de onoare cazurile în care tatăl își ucide fiica, care refuzînd o căsătorie aranjată, dezonorează familia. Charia era considerată în unele comunități o normă justițiară, ca și cum ar fi fost posibilă o dublă justiție; una națională și alta minoritară. Pe scurt multiculturalismul a eșuat în teatrul intoleranței.
Ce poate antrena deriva minoritară la nivelul societății gazde ? Pentru a răspunde la această întrebare voi prezenta pe scurt o analiză percutantă a eseistului quebechez (nativ), Mathieu Bock-Côté, care se referă la două analize de caz : Quebecul și Franța.
Adio Istorie ! Istoria trebuie rescrisă în perspectiva victimizării minorităților.
Adio cultură ! Progresismul încearcă să criminalizeze formele culturale tradiționale pentru a impune un Stat diversitar. Trebuie ștearsă simbolica pomului de Crăciun și a ceea ce Occident consideră tradiție creștină. Trebui încurajată emanciparea minoritară și descurajată societatea tardițională. Trebui diabolizată cultura occidentală. Occidentul trebuie să se simtă vinovat; vinovăția Occidentului ar trebui să devină narativul la baza multiculturalismului. Și astfel societatea este divizată între vinovați și victime.
Adio suveranitate, adio națiune ! Cine mai îndrăznește astăzi să ridice patria în slăvi, să o apere în spațiul public ? Patriotismul este taxat de naționalism subversiv și xenofob. Suveranitatea nu mai este considerată legitimă în condițiile neoliberalismului. Nici apărarea frontierelor. Nu mai există popor. Există grupuri identitare și un regim diversitar. Națiunea nu mai are substanță, nu mai are identitate. Identitățile sunt cele minoritare.
Adio democrație ! Cum arată o democrație fără demos ? Nu avem nevoie de unitate națională, ci de diversitate. Și cine se opune regimului diversitar este taxat de fascist, de xenofob.
În încheiere aș spune două lucruri:
Cuvintele noi au adesea o aură idealistă, progresistă pentru că vin ca niște promisiuni. Apoi, supuse practicilor sociale, ne supărăm pe cuvinte și le imputăm trădarea, în loc să ne supărăm pe ideologizarea lor. Ori multiculturalismul este o idee, un cuvînt folosit cu toate sosurile; el nu e vinovat de ideologizarea lui prin practicile de corectitudine politică. Ar trebui să ne amintim avertismenutul lui Albert Camus : când numim prost lucrurile, adăugăm ceva la nefericirea lumii.
Multiculturalismul, Cancel culture și Woke culture au devenit forme ostentative ale americanizării problemelor sociale, forme de exportare forțată. Un fel de marketing social, importat uneori și în Europa. În epoca rețelelor sociale, devenite un soi de megafon planetar, mimetismul e la modă. Este la modă să ne identificăm cu figura victimei și să revendicăm reparații istorice. Ca să încheiem pe un ton de deriziune, dacă Suedia și alte țări nordice ar trebui să prezinte scuze altor popoare din Europa pentru invaziile Vikingilor și să plătească daune pentru ce au făcut în secolul 9 și 10. Reparațiile cerute azi, pentru Istoria trecută, ar putea lua forma de bonuri de cumpărături la Ikea, pentru cîteva generații.
Recent Comments